Despre Prorocul Iona (Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Şi a fost cuvântul, Domnul vorbind către Iona; zicând: Scoală şi mergi la Ninive, cetatea cea mare”. Despre mărimea cetăţii Dumnezeu voieşte să-l înduplece să meargă, căci ştia de fuga lui ce va urma. Dar să auzim ce zice: „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi…” (Iona 1, 1). Şi pentru care pricină spui mai înainte pe care vrei să le aduci? Ca să nu fac cele ce am spus. De aceea şi cu gheena a înfricoşat, ca să nu trimită acolo. Să vă înfricoşeze, pe voi cuvintele zice, ca să nu vă mâhnească pedeapsa cu lucrul.

Şi care-i pricina că a strâns sorocul lor la o vreme aşa de scurtă ? Pentru ca să înveţi cât de bună a fost fapta păgânilor niniviteni, care în trei zile au putut să îmblânzească urgia lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a îndestulat numai cu pocăinţa de trei zile pentru atâtea greşale, şi tu să nu cazi în desnădăjde chiar dacă ai păcătuit mult. Cel trândav cu sufletul şi defăimător, chiar dacă va avea multă vreme de pocăinţă, nimic vrednic nu vă săvârşi, nici nu se va împăca cu Dumnezeu din cauza lenevirii, dimpotrivă cel treaz şi care fierbe de osârdie pentru pocăinţă cu multă sârguinţă, în puţină vreme va putea stinge păcate îndelungate.

Şi auzind proorocul aceste cuvinte s-a pogorât la Ioppe ca să fugă în Tarsis de la faţa Domnului (Iona 1, 3. 4). Unde fugi, o omule? Nu ai auzit pe David zicând: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău ? Şi de la faţa Ta unde voi fugi?”. În pământ? Dar „al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1). În iad? Dar: „de mă pogoară în iad, de faţă eşti.” În cer? Dar: „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti”. În mare ? „Şi acolo; zice, mă va ţine dreapta Ta” (Ps. 138, 6-9). Şi aceasta şi la Iona s-a făcut.

De Stăpânul fugi, spune-mi? Dar aşteaptă puţin şi vei învăţa din întâmplări, că nici din mâinile mării nu vei putea fugi. Îndată ce a păşit Iona în corabie, marea a ridicat valurile sale şi la miare înălţime le-a umflat. Şi precum o slugă credincioasă aflând vreun servitor asemenea cu ea, care a furat ceva din averile stăpânului şi fuge, nu-l lasă ci face nenumărate supărări celor ce l-au găzduit, până când luându-l pe el se va duce, aşa şi marea pe robul cel asemenea eu ea aflându-l şi cunoscându-l, nenumărate supărări şi piedici a făcut corăbierilor, s-a tulburat, a îngrozit cu afundarea corăbiei cu oameni cu tot, dacă nu-i va da pe robul cel asemenea ei.

Dar corăbierii ce fac văzând acestea? „Aruncau vasele din corabie în mare ca s-o uşureze” (Iona 1, 5). Dar corabia nu se uşura, că sarcina cea grea, adică trupul proorocului, rămăsese încă în ea. Nimic nu este aşa de greu şi cu nevoie de purtat, precum este păcatul şi neascultarea. Pentru aceasta Zaharia a asemănat păcatul cu plumbul (Zah. 5, 7). Iar David scriind despre el, zice: „Că fărădelegile mele au covârşit capul meu; ca o sarcină grea apăsat-au peste mine” Iar Hristos strigă către cei ce vieţuiesc în multe păcate: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 1, 28).

Deci păcatul îngreuia corabia şi o trăgea s-o afunde. Iar Iona dormea şi sforăia. Greu îi era somnul, dar nu era al firii, ci al mâhnirii, nu al trândăviei, ci al întristării. Slugile cele cu bună conştiinţă îşi simt greşalele îndată, lucru care s-a întâmplat şi cu Iona. După săvârşirea păcatului, el şi-a cunoscut greşeala. Păcatul este, astfel după ce se naşte, aduce, multe chinuri asupra sufletului care l-a născut, lucru diferit de naşterea omului. Noi îndată ce ne naştem, chinurile încetează, pe când păcatul îndată ce se naşte rupe cu chinurile pe cel ce l-a născut.

Ce face dar cârmaciul? A venit la Iona şi i-a zis: „Scoală şi roagă pe Domnul Dumnezeul tău” (Iona 1, 6). A cunoscut deci că furtuna nu era obişnuită, ci pedeapsa era trimisă de la Dumnezeu. Viforul era mai cumplit decât meşteşugul omenesc, iar mâna cârmaciului nu mai folosea la nimic. A cunoscut că cele ce se întâmplau aveau trebuinţă de mai mare cârmuitor, de Cel ce ocârmuieşte toată lumea. Pentru aceasta lăsând vâslele, pânzele, funiile şi toate celelalte, mâinile de la vâslire şi le-au întins spre cer şi rugau pe Dumnezeu. Şi după ce nici aşa nu au sporit ceva, au aruncat sorţii ca să afle pe cel vinovat. Iar aceia aflând vinovatul, nu l-au înecat, ci, fiind atâta tulburare şi vifor, ei fiind foarte liniştiţi, au făcut judecată în corabie şi întrebându-l l-au învrednicit de răspuns şi toate eu deamănuntul l-au cercetat, ca şi cum ar fi trebuit să dea seamă cuiva de cele ce aveau să hotărască.

Şi ascultă-i cum ca la o judecată toate le cercetează. Ce este lucrul tău? De unde vii? Şi unde mergi? Din ce ţară şi din care popor eşti? Şi cu toate că marea îl pârâse, iar sorţii îl vădise, ei încă n-au dat hotărârea. Ci precum la judecată cu toate că pârâşi şi martori stau de faţă şi aduc dovezi, totuşi, judecătorii nu hotărăsc nimic până ce însuşi cel osândit nu va mărturisi greşelile sale. Aşa şi corăbierii, fiind oameni păgâni şi fără socoteală, urmau rânduielii celei bune care este la judecăţi, cu toate că era atâta furtună şi tulburare împrejurul lor, iar marea nu-i lăsa nici să răsufle. Deci de unde s-a făcut, o iubiţilor, atâta purtare de grijă faţă de Prorocul ? Din iconomia lui Dumnezeu. Dumnezeu rânduise să se facă acestea, învăţând pe Prorocul să fie iubitor de oameni şi blând. Ca şi cum i-ar fi zis: Urmează corăbierilor care sunt oameni fără socoteală; aceştia nu defăima nici un suflet şi nici faţă de trupul tău nu sunt fără milă. Iar tu ai lăsat o cetate întreagă să pătimească.

Corăbierii aflând pe vinovat din cauza căruia li s-au întâmplat atâtea rele, nu se hotărăsc să-l osândească.  Iar tu Iona neavând nici o pâră asupra ninivitenilor i-ai lăsat să se afunde şi să se prăpădească. Şi Eu poruncind ca tu să mergi să-i întorci la mântuire, prin propovăduirea ta, n-ai ascultat. Iar aceştia, nemaiporuncindu-le nimeni, toate le fac şi se silesc ca pe tine cel vinovat să te izbăvească de osândă. Şi după ce l-a pârât marea, după dovedirea prin sorţi şi după ce el însuşi a recunoscut şi a mărturisit greşeala, nici aşa nu s-a hotărât să-l piardă.

Ci se opreau, se sileau şi toate le făceau ca nici după atâtea  dovezi  să  nu-l dea noianului  mării. Dar  marea nu le  da  voie şi mai  ales Dumnezeu îi silea vrând ca prin corăbieri şi prin chit să-l înţelepţească. Şi după ce au auzit de la prooroc : ,,Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi se va alina marea împrejurul nostru”, ei se sileau să se întoarcă ia uscat, dar valurile nu-i lăsau. Precum ai văzut pe proorocul fugind, ascultă-l şi cum se mărturiseşte din pântecele fiarei. Fuga a pătimti-o ca un om, dar mărturisirea a făcut-o ca un prooroc.

Deci luându-l marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o temniţă,. păzindu-l, pe fugar pentru Stăpânul. Nici valurile cele sălbatice nu l-au înecat, nici chitul cel mai sălbatec decât valurile, primindu-l în pântece, nu l-a stricat, ci l-a păzit şi l-a întors la cetate. Şi marea şi chitul mai presus de fire au ascultat, ca Proorocul prin toate, acestea să se înţelepţească. Deci venind în cetate a citit hotărârea divină ca pe o epistolă împărătească care vestea pedeapsă; „încă trei zile şi Ninive se va prăpădi” (Iona, 3, 5).

Şi auzind cetăţenii acestea nu s-au arătat necredincioşi, nici au defăimat cele spuse, ci îndată toţi s-au îndreptat spre post şi bărbaţii şi femeile şi slugile şi stăpâni şi dregători şi supuşi şi copii şi bătrâni. Nici dobitoacele nu au fost scutite. Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni plâns şi vaiete. Însuşi cel ce purta coroana, pogorându-se de pe scaunul cel împărătesc, şi-a pus sac, şi-a presărat cenuşă pe cap şi aşa a scăpat cetatea din primejdie. Se vedea atunci un lucru de mirare, porfira era întrecută de sac. Căci ceea ce nu a putut haina împărătească, a putut sacul; ceea ce nu a putut săvârşi coroana, a făcut cenuşa.

Sursa aici.