Sfântul Calinic era foarte preţuit pentru marea sa dărnicie. Ucenicul său povesteşte că era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe Preasfinţia sa şi, plângând, se ruga de ucenic să caute bani de unde va şti, ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos", căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi.
Într-o zi, pe când vorbea cu duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr şi a spus stareţului: „Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici cinci sute şi restul îl voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum." Apoi a plecat.
Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe cuviosul:
- Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om? Iar blândul stareţ i-a răspuns:
- Aş fi vrut să-i dau o sută de lei, dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit cinci sute.
În testamentul său a scris că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce a avut a împărţit celor nevoiaşi sau i-a dăruit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles Sfântul să-şi ţină făgăduinţa călugărească a sărăciei de bunăvoie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu